Nu sunt un tip trist, deprimat, deceptionat. Nu am fost parasit niciodata. Nu voluntar (mama m-a parasit fara voia ei, plecand in cer).
Dar imi pun cateva intrebari citind despre o artista pierduta, ratacita de propria persoana, un om care la 43 de ani lasa un mesaj de adio in care printre altele ii spune copilasului ei de numai un an: "te iubesc Puicul"
Asta vreau sa inteleg, acest mesaj lasat Puicului.

 Cand parasesti pe cineva o poti face iubindu-l, chiar iubindu-l extrem, motivele fiind multiple. Asa ceva se petrece in lumea adultilor intre indragostiti dar cand iti parasesti copilul de un an total voluntar, cand il privezi de tot ce mai poti fi tu vreodata in viata lui, mai are sens sa-i spui te iubesc?
Eu niciodata nu am sa inteleg felul in care unii vad moartea. Nu stiu cine spunea ieri ca mamele care se sinucid de regula o fac impreuna cu pruncii lor pentru a-i feri pe acestia de o viata fara speranta. E absurd sa crezi ca acel om dar si mai aberant e sa procedezi asa. Nu sunt de acord cu sinuciderea decat in conditii extreme(o boala incurabila in stadiu terminal) iar cu uciderea pruncilor sub nicio forma n-am sa fiu vreodata, indiferent de cat "bine" le doreste ucigasul mama sau tata. E o atrocitate fara limita.
Sa revin la te iubesc.
Ce inseamna aceste doua cuvinte in mintea omului care se gandeste doar la propria persoana? Poti spune asta copilului tau si apoi sa-l parasesti? Sa faci asta inseamna ca inainte de iubirea fata de el, aflata printrea alte amanunte din viata ta, sunt ratiuni mult mai complexe.
Pe mine m-a durut acea bucata de mesaj formulata mecanic ca si cum ar fi fost vorba despre un copil pe care-l cunosc. Nu admit nici nebunia de moment, nici dementa cronica, daca in clipa aceea ultima tu ca mama ti-ai amintit de copilul tau de numai un an, ti-ai amintit ca il iubesti si totusi ai facut=o punand inaintea vietii lui frustrarile tale.
Asa ceva nu inteleg.  
Traim intr-o iluzie de viata, avem o evolutie defecta, daca inaintea fericirii copiilor nostri punem propriile frustrari, de absolut orice natura ar fi ele.
Unele persoane isi doresc cu atata ardoare sa devina mame incat fac schimbari mari, uriase, in viata lor; isi parasesc partenerii, slujbele, fac tratamente costisitoare si dureroase, atrag admiratia sau compasiunea societatii, prietenilor dar in final constatam ca in acest caz ca totul a fost doar indeplinirea unei ambitii personale pornite din alte ratiuni, poate de imagine si nu din dorinta sfanta de a fi mama.