Vrem nemurirea cu totii, chiar daca unii dintre noi nu recunosc  iar altii nu constientizeaza.  
  Cel putin vrem sa ne prelungim viata cat mai mult.
   Nemurirea nu e un act egoist cum s-ar parea, nu e un scop in sine ci un mijloc prin care jungem la scop.
  Dorinta de nemurire e motivata de cautarea sensului. Pygmalioni sau simpli arheologi sculptam sensul ori facem sapaturi in cautarea lui.
  Sensul poate fi in orice. Poate fi o creatie, descoperirea pietrei filozofale, descoperirea propriului eu, a iubirii sau a durerii adevarate.  
  Cerem nemurirea pentru a ne putea desavarsi opera. De cele mai multe ori il invidiem pe Sisif pentru simplitatea pedepsei sale, Sisif din noi carand mii si mii de stanci spre varful muntelui, nefiind pedepsit de zei pentru viclenie, precum celalalt, ci pentru indrazneala de a se naste.
  Cerem nemurirea pentru a putea insela vigilenta zeilor, pentru a gasi momentul lor de neatentie sau slabiciune, lasand astfel din timp in timp in urma unele dintre stancile pedepsei.
  Auzim uneori expresia "acum pot sa mor linistit" de la persoane nu neaparat batrane ci impacate cu sine, persoane ce si-au gasit sensul ori si l-au faurit.
   "Stii tu ca daca iti vei construi viata perfecta, femeia perfecta, iubirea perfecta, durerea perfecta, iti vei pierde nemurirea, redescoperindu-te?" zice un gand frumos, deghizat in amenintator.
  Stiu. E clipa in care me tem cu adevarat, vreau sa inghet timpul, clipa, conservarea perfectiunii, e momentul in care eu dupa ce-am construit un castel din carti de joc, odata cu ultima carte pusa imi opresc respiratia sa nu stric totul.
Atunci vreau sa devin si chiar devin muritor.