Ma tot framanta o intrebare: De ce avem nevoie de recunostinta celor din jur, incepand cu
familia si pana la cel caruia ii oferim un leu?
E recunostinta o raspalta necesara egoului? Avem nevoie de ea in contrapondere cu ajutorul oferit?

La ce ne foloseste ca cel caruia ii sarim in ajutor sa ne multumeasca in vreun fel, fie el si-un zambet sau o privire? Daca nu o face stiu ca asta ne nemultumeste; il numim nerecunoscator si nu-l mai ajutam cu usurinta alta data.
De fapt eu am pus problema din punctul de vedere al necredinciosului sau credinciosului simplu si nu al celui apropiat destul de Dumnezeu.
Probabil cei ce-si raporteaza comportamentul de fiecare pas divinitatii au altfel de a vedea recunostinta, transferand primirea multumirilor direct catre Dumnezeu si asteptand la randul lor de la acesta rasplata cuvenita.
 Dar tot vor o rasplata, o forma de recunostinta sau de a li se multumi.
Dar agnosticii? Sau ateii? Ei nu mai trec responsabilitatea rasplatei spre Dumnezeu ci o revendica direct.
La ce le foloseste?
Te ajuta poate sa castigi respectul celorlalti, deci nu o faci dezinteresat.