Imi placea sa ascult ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca.
Apoi am cunoscut muzica. De toate genurile. Am mers la concerte, am inceput sa inteleg alte sensuri ale sunetului, am invatat limbajul notelor muzicale si am trait emotia compozitorului sau interpretului.
Mi-am cizelat urechea, mi-am modificat simturile patrunzand noi valente ale sunetelor, neobservate de altii.
Cu cat patrundeam mai mult esenta lor cu atat voiam mai mult, voiam altceva.
Sunetele care m-au fermecat candva mi se pareau acum banale si neinsemnate.
Traiam la un nivel superior al perceptiei lor dar ma urmarea angoasa ca dincolo de nivelul acesta e nimicul. Inca nu stiam insemnatatea nimicului. Ma obseda cuvantul rutina de parca rutina ar fi neaparat ceva negativ.
Am crezut ca perceptia mea e obturata de preaplinul acumulat initial si am inlaturat ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca, crezandu-le redundante.
Efectul a fost invers.
Am constatat tragedia.
Eram surd.
Odata cu ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca, mi-am lepadat auzul.
Auzeam doar un vuiet pe care nu-l intelegeam.
Acesta era nimicul.
Ma cufundam in neantul acustic, intr-un vartej infinit de sunete neintelese ce ma loveau dureros din toate partile si se spargeau de mine.
Nu mai vreau nimic, nimic, de parca opunand nimic nimicului as obtine anularea lui.
Sau daca tot trebuie sa vreau ceva in spiritul consuetudinii randuite de destin, ultima dorinta a unui condamnat, dreptul la o ultima tigara, eu vreau doar ce-a fost initial al meu:
Ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca...
Apoi am cunoscut muzica. De toate genurile. Am mers la concerte, am inceput sa inteleg alte sensuri ale sunetului, am invatat limbajul notelor muzicale si am trait emotia compozitorului sau interpretului.
Mi-am cizelat urechea, mi-am modificat simturile patrunzand noi valente ale sunetelor, neobservate de altii.
Cu cat patrundeam mai mult esenta lor cu atat voiam mai mult, voiam altceva.
Sunetele care m-au fermecat candva mi se pareau acum banale si neinsemnate.
Traiam la un nivel superior al perceptiei lor dar ma urmarea angoasa ca dincolo de nivelul acesta e nimicul. Inca nu stiam insemnatatea nimicului. Ma obseda cuvantul rutina de parca rutina ar fi neaparat ceva negativ.
Am crezut ca perceptia mea e obturata de preaplinul acumulat initial si am inlaturat ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca, crezandu-le redundante.
Efectul a fost invers.
Am constatat tragedia.
Eram surd.
Odata cu ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca, mi-am lepadat auzul.
Auzeam doar un vuiet pe care nu-l intelegeam.
Acesta era nimicul.
Ma cufundam in neantul acustic, intr-un vartej infinit de sunete neintelese ce ma loveau dureros din toate partile si se spargeau de mine.
Nu mai vreau nimic, nimic, de parca opunand nimic nimicului as obtine anularea lui.
Sau daca tot trebuie sa vreau ceva in spiritul consuetudinii randuite de destin, ultima dorinta a unui condamnat, dreptul la o ultima tigara, eu vreau doar ce-a fost initial al meu:
Ploaia si vantul, valurile marii, orice sunet scos de o pasare, fosnetul frunzelor calcate de piciorul gol sau resetele copiilor la joaca...
