Am aflat ca sunt ucigasul viselor, trairilor, dorintelor, idealurilor dar ca nu ma hranesc
cu ele ci le ucid din placere. Sau plictiseala. Criminalii in serie nu se nasc asa, ci
devin. Pana la prima crima sunt oameni cinstiti care-si platesc impozitele, au o slujba,
isi plimba cainele. Apoi devin criminali in serie.
Dar raman in timpul liber la fel de onorabili ca vecini sau cetateni. Asa au vazut ei
vazut pe Discovery.
Se mai spune ca inainte imi ucideam doar propriile vise. Nu brusc. Le chinuiam cu o
cruzime de copil necunoscator pana mureau. Dar cate vise sa aiba un om simplu?  Dupa ce mi-am ucis toate visele am trecut la dorinte, nazuinte, idealuri...
Am ucis tot. Acolo unde trebuia sa fie vise mele era pustiu, pana ce in locul gol cineva
si-a gazduit propriile vise, cerandu-mi desigur voie.
"Mare greseala", zice rechizitoriul meu.
Dupa ce m-am asigurat ca are incredere oferindu-mi spre gazduire cele mai frumoase vise,
am inceput sa le ucid. Unul cate unul.
 Apoi urmeaza un sfat dezinteresat despre criminalii de vise: "Nu lasati visele pe mana
oricui."
Cand eram deja inchis in puscaria criminalilor de vise asteptand judecata, m-am tot
framantat daca e bine sa le spun adevarul sau sa-l ascund mai departe.
Nu l-am spus.
Am fost condamnat cu probe foarte putine, in baza unor marturii mincionoase.
Daca spuneam, puteam fi eliberat pentru buna purtare. Sau iubire.
 Ei nu stiau ce stiu eu si anume ca nu am ucis in viata mea un vis, in afara de
propriile vise.
Visele ce-au umplut locul gol sunt in cea mai mare siguranta, sunt mai bine ingrijite
cum n-ar putea-o face singur posesorul lor.
De ce n-am spus asta judecatorilor?
Le tin ascunse de adevaratii ucigasi de vise.
 Cu pretul libertatii mele.