Azi am circulat cu autobuzul de la aeroport spre centru.
Pe la jumatatea traseului s-a urcat o tanara imbracata modest dar curat si a inceput cu
"A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata..."
 
Ma asteptam sa se opreasca dupa prima strofa sau a doua, asa cum fac cersitorii care  canta cate ceva prin autobuze.
A continuat pana la a treia, a cincea si nu se oprea.
De regula cersitul e o chestie ce se vrea eficienta. Nu o "lalai" ore intregi in autobuz ci pe parcursul unei singure statii trebuie spusa povestea si facut turul autobuzului pentru incasarea recompensei. Nu-ti permiti sa o "lungesti".
   Cum spuneam, tanara care recita din Eminescu nu s-a oprit cum ma asteptam, la primele strofe ci a continuat inca o statie si inca una.
Cautam acum sa observ greseli in exprimare, cele intalnite la copiii strazii care invata colindele dupa ureche dar nici vorba de vreo greseala.
Recitat impecabil.
Sa recit tot Luceafarul nu stiu dar l-am citit de aratea ori incat as observa imediat daca o strofa e sarita sau ciuntita.

Nu privea in podea, nu in sus, ci spunea poezia cu ochii inchisi.
Cand a ajuns la ultima strofa a deschis ochii si a inceput sa-si roteasca privirea prin autobuz spunand:

"Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt / 
Nemuritor si rece."

Parca aceasta ultima strofa era compusa de ea si se adresa noua celor din jur, care o priveam nepasator, mirat, zeflemitor, superior, dezaprobator, curios... dar poate mi s-a parut mie ca acesta era sensul privirilor aruncate in jur si de fapt era doar cautarea potentialilor generosi.

Nu intindea mana, nu privea rugator ci te patrundea cu privirea.
Probabil isi selectiona publicul. Nu voia pomana. Isi vindea recitalul celor ce-l apreciaza la valoarea lui.
Am fost cativa calatori care i-am oferit cate un leu.
Lua banii cu demnitate, spunea un "multumesc" respectuos apoi mergea mai departe la cel despre care flerul ii spunea ca va baga mana in buzunar.
Si nu prea dadea gres.