Dar apatia omului modern îşi găseşte încununarea desăvîrşită în sentimentul său de aşa-numită curiozitate. Căci, să nu ne minţim: curiozitatea nu e, de cele mai multe ori, o formă activă, dorinţa de a şti, pozitivul sufletului. Este întoarcerea în afară, din lene, din oboseală, a spiritului. Sîntem extravertiţi din plictiseală. Critica societăţii contemporane ar trebui să înceapă tocmai de la condamnarea acestei forme stupide a curiozităţii, care face din noi toţi nişte gură-cască. Cînd trece prin văzduh un aeroplan ne grăbim să ne întoarcem privirile către el. Ce vrem să vedem? Nimic precis, căci nu-i recunoaştem nici măcar principiile.
Nu legile înălţării şi ale mişcării lui; altceva ne interesează, ceva nedefinit, ceva spectacular. Ce mare invenţie ziarul! Ne pune sub ochi — şi uneori chiar la propriu, cu fotografii — tot ce s-a întîmplat prin lume în ultimul timp. Noi ştim bine ce s-a întîmplat mai înainte şi vroim din toată inima cele ce se vor întîmpla în urma noastră; ne interesează acum să ştim doar în ultimele zile ce a mai avut loc pe glob… Şi încă ziarul e destul de greoi. Dar are să vină televizorul, sau cum se va numi, şi, întovărăşit cu radioul, ne va da o imagine instantanee a prezentului mondial, cu privire la care eram atît de curioşi să ştim cum arată. Atunci, măcar, e de nădăjduit că tragica noastră plictiseală se va curma; căci nu ne putem dori nimic mai desăvîrşit ca exerciţiu de satisfacere a curiozităţii noastre.

Există o formă supremă a acestei curiozităţi: stupiditatea cu care ne privim unii pe alţii. Da, stăm la geam şi ne privim unii pe alţii. Ne mirăm unii de alţii! E uluitor cum poate fi omul încercat de sentimente atît de absurde. Ce vedem la ceilalţi? Nu vedem nimic adînc, nimic omenesc. Dar ne uităm cu voluptate, ne arătăm cu degetul, facem haz unul de altul, admirăm, comentăm. Te întorci în afară către oameni şi te uiţi la oameni, atunci cînd ai pe om în tine. Ce apatie!


Iata ce scria Constantin Noica in De Caelo despre apatie, depre noi si interesul pentru celalalt utand de cel din interiorul nostru.
Si ce acuzator arata cu degetul spre ziare, spre radio, spre televiziunea ce urma sa apara.
Cata dreptate are.
Si nici nu intuia el ca radioul, ziarul si televizorul pe care le acuza de caderea noastra in apatie sunt doar niste pericole palide in comparatie cu internetul.

E remarcabila ironia din fragmentul acesta:

 "Noi ştim bine ce s-a întîmplat mai înainte şi vroim din toată inima cele ce se vor întîmpla în urma noastră; ne interesează acum să ştim doar în ultimele zile ce a mai avut loc pe glob… Şi încă ziarul e destul de greoi. Dar are să vină televizorul, sau cum se va numi, şi, întovărăşit cu radioul, ne va da o imagine instantanee a prezentului mondial, cu privire la care eram atît de curioşi să ştim cum arată."