Ma uit la camera ascunsa
E o farsa cu un buton rosu asezat la vedere deasupra caruia scrie mare :
Nu apasa!
E incredibil cate persoane apasa.
La apasare un jet de apa taxeaza incalcarea interdictiei.
Lesin de ras.
Copii, adulti, femei, barbati...
Oamenii la inceput nici nu dau importanta butonului si sunt convins ca nici nu l-ar lua inseama nici mai tarziu daca nu ar fi insotit de interdictia "Nu apasa!"  
Cum o observa ii mananca degetele.
Adultii se comporta mai copilareste decat copiii, uitandu-se prudent in parti, ezitand de cateva ori si intr-un final apasand.
De ce o fac?
Habar n-am.
 Poate e curiozitate. Poate dorinta de trairi intense.
Dependenta de adrenalina poate sa incapa intre apasarea butonului si escaladarea celor mai inalte cladiri din lume fara nici-un echipament special sau de protectie.
Asta inteleg.
Ce nu intleg eu e comportamentul nostru in alte situatii.
Daca stii ca fumatul iti face rau, nu te apuci, daca te-ai apucat si ai probleme, te lasi iar daca in aparenta problemele dispar nu te reapuci. Asa ar indica logica. Dar nu se intampla mereu asa.
Atitudinea de mai sus fata de fumat poate fi regasita in mii de alte situatii din viata noastra.
Iata o poveste aproape ilara:

Sotia tine poza mamei sale la loc de cinste. La inceput el nu da importata dar amandoi stiu ca nu-i cade bine si intr-un un moment de tensiune profita de ocazie sa-i atraga atentia sotiei ca mama soacra nu sta bine acolo, deci si-ar dori sa nu o mai vada asa de des.
Ea nici nu vrea sa auda.
Incepe scandalul mutandu-se de la tema initiala si reasezandu-se pe noul fagas.
El invoca argumentele lui  ea pe-ale ei, tensiunea ajunge la paroxism  iar el propune sa se desparta.
Paradoxul e ca o iubeste imens si conform aceluiasi paradox ea e innebunita dupa el. El vrea sa plece, ea il implora sa ramana, el ii aminteste ca se putea evita asta de la inceput daca renunta la ambitia de a tine acea poza acolo, ba mai mult, intr-o ultima incercare accepta sa nu plece daca ea cedeaza acum cand stie clar ca el nu se joaca, pentru ca-l cunoaste bine.
Ea plange, se roaga de al sa ramana dar in privinta mamei raspunsul e nu hotarat: Nu!
El innebuneste de revolta, de uimire, de iubire, de durere, nu-i vine sa creada ca i se intampla asa ceva, nu poate incadra situatia in nicio logica oricat de flexibil ar incerca sa rationeze.
Iubirea lui invinge totusi, deci hotaraste sa ramana.
Uita de subiectul iminentei despartiri, evitata in ultima clipa, se imbratiseaza, se saruta, plang amestecandu-si lacrimile, de bucurie de data asta si adorm fericiti unul in bratele celuilalt.
A doua zi dimineata cand el se trezeste obseva ca fotografia soacrei disparuse.
Nu-i venea sa creada.
L-a luat ameteala.
Erau la limita cea mai apropiata de despartire din acest motiv iar acum motivul a disparut fara nicio problema, cand deja iesise din discutie.
Bucuria lui nu avu margini.
Nici nu dorea o explicatie considerand gestul ei sacrificiul suprem, stiind ca pentru ea probabil importanta acelei fotografii era enorma daca ieri ar fi renuntat si la casnicie fara sa cedeze.
La zambetul lui plin de iubire si recunostinta primeste raspunsul cel mai simplu: "N-am vrut sa fac ceva impus. Pentru mine nu are decat o valoare simbolica poza mamei, cu care de alminteri ti-am spus nu mai am nicio legatura".  
A fost si mai fericit primind raspunsul acesta iar micul bob de gust amar pe care-l mai avea in piept sa spulberat intr-o secunda.      
Cele mai complicate problemele au cele mai nebanuite si simple solutii.
Majoritatea dintre noi stim asta si totusi mereu cautam solutii proportionale cu problemele. Ni se pare absurd sa iesi dintr-un impas fara iesire prin usa uriasa care fiind atat de mare nu se vedea din cauza ca noi sapam tunele in piatra din unghere intunecate.
Asa gandea el a treia zi de la momentul despartirii evitate.
Pe langa bucuria impacarii, starea lui de beatitudine era alimentata si de bucuria ca a inteles ce parea dincolo de puterea lui de a intelege.
Asa gandea el a treia zi cu doar o clipa inainte de a incremeni uluit, cu ochii fixati in peretele unde fotografia soacrei lasase o urma alba, pe care tocmai se gandea sa o vopseasca, indepartand din amintire semnul celui mai mare impas al casniciei sale.
Urma disparuse.
Reaparuse poza.
Cand afli rezultatul impartiri esti multumit ca tot efortul tau a fost incununat de reusita. Chiar daca-ti da cu rest, cum i-a dat lui.
Dar proba impartirii e porba de foc. Ea uneori iti risipeste entuziasmul, iti reamesteca indoielile si nedumeririle cand n-are rezultatul scontat.
La ce a folosit toata criza, ce rost au avut toate lacrimile?
O majoritate covarsitoare a filmelor de groaaza se termina in felul urmator: Dupa ce monstrii ucid aproape tot ce misca facand baie de sange, spre sfarsitul filmului binele invinge.
Mereu.
Monstrii sunt eliminati printr-o lovitura de maestru a binelui. Toata lumea e fericita. Si spectatorul, altfel tensionat tot filmul.
Dar...  cu doar trei secunde inainte de "the end", spectatorul pune mana la gura sau ochi, cu groaza. Un pui monstru scapat ca prin minune din macelul salvator se strecoara undeva, lasand incertitudinea finalului fericit.
El n-a mai parasit-o niciodata pentru ca iubirea lui era mai mare decat orice din purtarea ei ar fi parut ilogic.
Inima stia clar ca n-o va parasi nicicand.
 Doar mintea se intreaba redundant: La ce a folosit totul? Pericolul despartirii nu a miscat nimic pe nicaieri??