N-aveam astampar, n-aveam rabdare, traiam o lupta pe viata si pe moarte cu propria-mi agitatie. Uneori ma infrangea vremelnic alteori o supuneam dar tot pentru numai o fractiune de clipa.
Nedrept e ca ne luptam pe timpul meu, pe terenul meu, pe nervii mei, pe viata mea. Ea are timp infinit, viata eterna, teren enorm.
Imi faceam planuri pe care le abandonam cu strangere de inima in clipa urmatoare ca pe o iubita nesarutata inca, lasata plangand goala in mijlocul camerei, fiind ademenit de alta mai nurlie. Strada framantarilor mele era murdara si aglomerata ca vechiul pod al Londrei la ale carui extremitati erau captele  existentei si fiecare fereastra cu perdele groase si slinoase ascundea cate o neliniste in spatele gemurilor aburite si afumate, asteptandu-ma s-o satisfac.
In ziua in care i-am auzit tacerea si i-am simtit mirosul plutind pe deasupra podului meu putred si murdar de treceri nenumarate, cu alei desenate de urmele nelinistilor ce duc in toate directiile dar nicaieri, mi s-a descetosat privirea alunecand precis spre sunetul facut de liniste.
Mi-a prins privirea cuprinzandu-mi-o ca o liana curgand de-a lungul simturilor mele.
Ma-mbratiseaza linistea, de pretutindeni pentru mereu.