Stiati ca sunt o legenda vie la mine la tara?
Nici eu nu mai stiam.
Cand intalnesti pe cineva dupa ani si ani, incerci sa fii amabil, sa-ti storci memoria pentru a gasi o intamplare, ceva din trecut, care sa-i arate omului ca nu l-ai uitat.
Acum vreo doi ani a murit bunica mea (96 de ani. Dumnezeu s-o ierte) si i-am indeplinit
dorinta de a o aseza sa-si doarma somnul de veci alaturi de sotul ei, in satul natal.
La tara cum apare un necunoscut lumea susoteste:
 -Al cui e țață ăsta? Nu e al lu' Niculae?
 -Care, ăla al Chiașiroaei?
 -Da fată-lică. Ce-a imbătrânit..
 Intinde un taran vanjos o mana aspra spre mine.
 -Băăă băiete da' tu ereai taaare bun la fotbal!
 -Mda, zic eu, stiind ca nici macar sa ma uit nu-mi place dar sa mai si joc.
 -Ţî să dusăsă vestea.
 -Asa e, zic eu incurcat.
 
Apoi mi-am amintit cum e cu fotbalul.
Ajunge o sclipire, un miros, un sunet, o vorba, ca sa-ti declanseze avalansa amintirilor de parca au fost ieri nu acum doua secole.
Aveam vreo zece ani si eram la bunica in vacanta de vara.
Aia mari jucau fotbal in "poiana".
Noi aia mici eram copii de mingii, suporteri sau curieri ( "Du-te mă și cheama pă Ion" sau "adu bă o oală dă apă")
Ne mandream cand eram bagati in seama de cei mari chiar si pentru a le fi un fel de valeti.
Eu fiind de la oras primeam un tratament mai ciudat; nici nu se purtau cu mine dur dar nici amical. Erau mai distanti, parca mustrandu-ma ca ai mei au hotarat sa plec din satul lor.
 Echipe de cate 5-6 oameni jucau fara arbitru si fara porti aproape, cele doua pietroaie ce tineau loc de stalpi care mereu creau divergente in ce priveste suturile trase pe poarta ori pe langa ea nu prea puteau fi numite porti.
Pe la jumatea meciului sau chiar aproape de sfarsit portarul unei echipe se raneste si meciul risca sa se intrerupa din lipsa de oameni. Cei de pe margine erau ori prea batrani sa se bage ori prea mici, ca mine, pana-n zece ani, ori fete.
Mai erau cateva minute bune de meci, scorul era strans si situatia parea fara iesire, niciuneia dintre echipe nu-i convenea sa se intrerupa meciul ca se pierdea miza, cele cateva kile' de vin puse la bataie.
 -Bă care vrei să stai portar?
 Niciunul nu zice nimic.
 Stiam noi astia mici ce inseamna sa incasezi un gol ca primeai bonus si ceva castane sau un sut in cur.
 -Hai bă că nu vă fac nimic dacă mai scăpați o minge da' nu pot să las poarta goală.
 -Mă bag eu! zic.
 -Bine bă slăbănogule.
  Hai că tu la oraș ai mai văzut faze, că tolomacii ăștia...
Ma duc in poarta cu o emotie enorma dar amestecata cu mandrie; eram cot la cot cu cei mari.
Prima faza de gol a venit cam greu pentru ca ai mei erau mai indarjiti stiind ca sunt in inferioritate.
Cand a aparut un plavan din echipa adversa in fata mea l-am surprins surprinzandu-ma si pe mine aruncandu-ma fix in bocancii lui, imbratisand disperat mingea de parca era colacul meu de salvare in mijlocul oceanului.
 Am salvat un gol, am primit laude, aplauze de pe margine si palme amicale barbateste
dupa ceafa, care mi se pareau cele mai blande mangaieri in mandria mea de egal al
barbatilor.
Eram barbat.
Mai trece un timp si faza se repeta aproape la indigo. Acelasi adversar, aceeasi tactica
aplicata de mine, aceleasi elogii.
Egoul meu statea sa explodeze. Niciun pustan nu avea onoarea pe care o aveam eu in acele clipe.
Cand mai era un minut si echipa mea conducea cu un gol, scapa cel mai fioros dintre adversari apropiindu-se cu o viteza de accelerat.
Parca si vedeam faza urmatoare: Eu aruncandu-ma la mingea din varful bocancului sau imens apoi bocancul trecand prin minge, prin mine, prin poarta, infigandu-se ca un obuz in teiul putrezit din spate.
Stiti ce-nseamna sa transpiri instantaneu de parca te-ar fi plouat in camp o ora?
Asa eram eu.
Iar secundele erau minute si ala tot venea spre mine.
Am mai trait senzatia asta la primul zbor cu avionul, intr-un gol de aer.
"Pana aici mi-a fost""    
Stateam inghetat de frica asteptand deznodamantul, cand observ ca mingea se face din ce
in ce mai mare si creste si creste, ajungand sa-l acopere pe cel din spatele ei in totalite.
Cand am vazut-o cum vine am inchis ochii si m-am aruncat in dreapta sa ma salvez de
ghiulea.
Am simtit o lovitura puternica in burta ai am dus bratele instinctiv la locul dureros.
In clipa urmatoare urale amestecate cu injuraturi si aplauze m-au facut sa deschid ochii
nedumerit.
Eram ghemuit aproape de pietroiul ce delimita spatiul portii, cu mingea strans lipita la piept.
Meciul se terminase iar eu eram vedeta zilei.

S-a vorbit mult despre meciul asta in sat. Imi povestea bunica in scrisori.
In urmatoarele zile eu am plecat la Bucuresti dar renumele de mare portar a ramas acolo mult timp in urma mea eu fiind deja un etalon: "ăsta e mai bun ca Slăbănogu' ăsta e mai slab ca el..."

La noi in sat n-am mai jucat fotbal niciodata iar de atunci cred ca de vreo cinci ori in total prin diferite locuri.
Joc execrabil dar urmele de mandrie ramase de pe vremea cand eram vedeta nu m-au lasat  sa-l contrazic pe fostul meu coechipier.