La prima vedere disproportia e o anomalie.
Daca eu vad un munte unde tu vezi doar o movilita, sau invers, nu pare ceva anormal?
Asa pare dar nu cred ca e.

Disproportia nu e miopie sa poata fi corectata.
Ma poti convinge ca muntele nu e chiar munte, prin diferite argumente sau exemple, insa in viziunea mea din el ramane macar un deal mai mare.
Suntem prizonierii propriilor perceptii.
E ca in Matrix (mi-a placut enorm ideea) numai ca  aici realitatea iluzorie ne-o formam singuri si nu altii, ca in acel film.
Chiar ideea de realitate poate fi vazuta disproportionat.
Eu traiesc in realitatea mea, tu intr-a ta, el intr-a lui si numai un pic din timpul finit al vietii realitatile noastre se intrepatrund.
Uneori se amesteca precum norii iar dupa separare fiecare nor nou format detine din proprietatile celuilalt. Alteori se amesteca precum apa si uleiul putand dupa separare sa nu ramana nici urma din ce a fost.

Poate ca nu exista niciun munte sau movilita ci sunt simple nascociri ale mintii noastre.
Sunt oameni care nu simt durerea fizica.
Pentru ei interactiunea cu mediul are alt efect.
E lunga povestea cu disproportiile si nu-mi ajung sute de pagini sa o scriu.
Pe scurt, sunt vinovat de disproportie si ma opresc aici.


(bonus: in spatele pozei e o poezie minunata)