Frumusetea, profundul, specialul, arta, nu pot fi atinse si intelese de oricine.
Ca sa atingi profundul trebuie sa fii profund, ca sa faci arta trebuie sa fii artist iar pentru a produce sau intelege ceva special trebuie sa fii tu insuti special.
Dar se intampla ca jocul absurdului sa potriveasca lucrurile intr-o clipa, care poate fi si mai putin de-atat, mai bine decat oricine altcineva special, profund sau cu har.
Cautand prin poze mai vechi am dat peste aceasta despre care nu stiam ca exista.
O eroare a aparatului foto.
Sau a fotografului.
Probabil am miscat circular aparatul, crezand ca nu se mai declanseaza, exact in clipa in care se facea o poza.
Are un aer ocult reprezentarea grafica a acestei clipe cu atat mai mult cu cat e chiar reprezentarea mea sufleteasca din acel moment.
Localizare temporala a pozei, clipei ori absurdului, e exact intre un apus si un vis, intre o primavara si un sfarsit.
Pentru sceptici apusul e sfarsitul iar pentru optimisti inceputul.
Dar nu sceptici ci pesimisti, pentru ca primii au o viata trista, o incertitudine  traita intre doua  incertitudini; suflete in suspensie.
E fascinanta poza.
Cand privim anumite fotografii retraim momentele mai mult decat atunci cand privim o filmare.
E similar cu informatia data de cartea citita in opozitie cu cea oferita de film.
Am scris mai demult despre asta dar nu mai stau sa caut.
Pe mine poza asta ma transfera, de cate ori o privesc, in acea stare si ma invarte innebunitor intre  cele trei puncte de pe cerc: pesimism, scepticism, optimism, pesimism scepticism...