Pare teatru absurd dar nu este.
Pare comedie dar nu-i comedie.
Pare tragedie dar nici tragedie nu e.
Nu e nici film, nici teatru, pentru ca scena e prea mare pentru o piesa de teatru si prea mica pentru un film.
E totusi un teatru in film, un film in genul filmelor lui Lars von Trier.
E o compozitie ce-ti poate parea bizara, geniala, absurda, idioata, fantastica sau paradoxala, profunda si deliranta, in functie de asteptari, de cultura, de mentalitate, de gust, de momentul vizionarii respectiv dispozitia din acel moment, de capacitatea de introspectie sau de autoidentificare cu personajele, cu scena generala, ori cu tema.
Uneori jucam mai bine rolul altora decat propriul rol si e nevoie ca altcineva sa vina sa ne spuna ceva de genul replicii lui Sammy Bernathan: "Va urmaresc de douazeci de ani. Am aflat totul despre dumneavostra. Angajati-ma si veti afla cine sunteti cu adevarat."
Nu e genul de vizionare care te relaxeaza. Nici nu te scarbeste nici nu te ingrozeste. Doar te pune pe ganduri.
Presupune ca ramai in pana pe autostrada, ca te blochezi in lift sau ca trenul de metrou are o oprire lunga intre statii si vezi "Synecgoche, New York" in cele doua ore cat astepti depanarea.
