Pasesc pe urme.
Imi amintesc cand s-au facut si plec in timp.
Le-am sarutat de mii de ori si-mi simt amarul-n inima.
Sa mangai aerul din preajma lor
remodeland trecutul?
Nu-mi iese.
Totusi incerc si-ncerc, mintindu-ma ca vantu-i vinovat.
El strica formele ce conturez.
Si soarele-i suspect.
Se stie ca orbeste, dilata, arde sau topeste.
Daca-mi topeste munca?
Sau dac-o arde?
Incerc din nou si stiu ca-am fost Sisif candva.
Nu trupul lui.
Doar sufletul.
Nu cred in re-ncarnare. Nu exista.
Decat re-nsufletire.
E fisiunea sufleteasca.
Dintr-un Sisif au aparut o mie.
Din mia aia alte mii
Eu sunt al miliardelea Sisif si moartea nu-i sfarsitul.
Ce platitudine...
Moartea e viata. E inceputul.
De unde sa apara o mie de Sisifi de nu-mi fisioneaza sufletul?
Imi pun monoclul mintii
sa vad mai bine.
Sunt urme smulse?
Sunt ale mele si nu e ce credeam?
Daca-mbrancesti pe cineva, nu-l plimbi.
Asa crezi tu
dar el se simte-mpins.
Daca te chinul sa-l aduci, nu a venit,
ci l-ai adus.
Daca te lupti sa-l tii, nu e acolo ci doar sta
si daca pleaca nu tu-l alungi ci vrerea lui.
Nimeni nu pleaca daca vrea sa stea.
Nici mort.
Dac-a plecat nu-l meriti, nu te vrea.
Deci lasa-l
Degeaba-l legi tu azi, sa plece maine
daca-i aceeasi funie din vorbe si a mai rupt-o
o face, negresit, de mii de ori.
Si tot rupand-o... funia dispare.
Chiar de ramane dupa asta
va fi stockholmsindrom si nu iubire,
si te vei face vinovat
pentru Sisifi ce n-ar mai fi.
Nu multumesc pentru vreo clipa
si nu blestem pentru tristeti.
Doar le-am trait si-am multumit atunci.
...si-am blestemat.
Acum doar fabric forme
dupa contur de urme.
Le-mbrac in zambete,
le parfumez cu mosc,
apoi, ca Nero, le dau foc,
cu-n zambet trist.
Sunt sadic sau nebun.
Totuna.
Imi place sa le vad cum ard
Torte de vise...
