Ne plac oamenii care ne seamana, care privesc viata cu ochii nostri, care pot completa o fraza inceputa de noi, un gand sau o actiune.
Nu ne plac ceilalti iar faptul ca le acceptam punctul de vedere, ca suntem amabili, ca zambim condescendent sau slugarnic, faptul ca stam in preajma lor sau ii dorim in preajma noastra nu denota ca ne plac ci ca avem nevoie de ei, uneori sugerandu-le subtil ca ei au nevoie de noi. Vrem nu vrem suntem dependenti de socializare indiferent de simpatii si compatibilitati.
Nu ne plac cei mai realizati ca noi, mai frumosi ca noi, mai destepti, mai buni sau mai norocosi, asta chiar daca in aparenta pare contrariu.
Invidia nu e admiratie iar zambetele acelea mieroase sunt doar pe buze.
Totusi... exista un om asupra caruia nu se aplica teoriile de mai sus si nu ma refer la parinte sau frate, care poate sa apartina primei categorii sau ambelor, sa-ti fie superior, sa fie mai destept, mai bun, mai realizat, cu care sa intri in conflict din maruntisuri sau cu care sa poti despica orice fir in oricate, langa care sa nu te fi gandit vreodata ca ai sa ajungi sub nicio forma sau pozitie.
E cel caruia i-ai darui inima ta la propriu zambind.
E acel om de care ne indragostim iremediabil.
Iremediabil avand aici sensul de total, pana la autoconsum si nu etern, eternul temporal neexistand ulterior.
Iar indragostit inseamnand acea stare greu de descris, acea stare care anuleaza
toate teoriile.
