Facem planuri si iarasi planuri
La nastere suntem goi din acest punct de vedere.
Apoi descoperim sau invatam ca planificarea.
Si facem planuti pe termene mici inca de la varste fragede. Maine ma joc cu Gigel poimaine ma duc la bunica si cu cat inaintam in varsta apar planurile
mai elaborate mai complexe si pe termene din c ein c emai lungi.
Aplicam aceasta invatatura in tot ce facem. Absolut tot. Ne revolta cand ceva se intampla neplanificat.
Nu ne plac surprizele. Nici macar cele placute pentru ca ne dau peste cap planurile. Daca te suna cineva acum in clipa asta si-ti spune ca ai castigat o
excursie undeva, sa zicem Franta sau in China, cu conditii exceptionale, totul inclus dar conditia e sa pleci imediat? Adica intr-o ora.
Acum cand scriu imi amintesc de faptul ca era la tv o astfel de emisiune (nu stiu cat de regizata era ca mai toate astea sunt suspecte de a fi regizate macar un pic) si imi amintesc agitatia celor surprinsi de norocul ce a dat peste ei.
Exact ca in viata.
Deci revenind la surpriza. Daca vei primi vestea asta cate motive vei gasi sa nu pleci?
Muulte.
Nu are cine sa stea cu copilul de 16 ani, nu are cine sa pregateasca sotului sau sotiei micul dejun sau cina, ai examene, ai lucrari ce nu suporta amanare, un interviu important, programare la dentist sau la ginecolog, vine soacra in vizita, ai teza...
O intrebare dura.
Daca patesti ceva, un accident, se opreste lumea in loc?
Nu. Insa va trebui sa refaci toate planurile atat tu cat si ceilalti cu care interactionezi.
Acumulam atatea planificari pe termene mai mici, de la o ora sau o zi, pana la o saptamana, luna, an, sau chiar planuri pe zeci de ani(plata unei case).
Suntem niste masini ce-si autoplanifica viata.
Nu spun ca se poate renunta la planuri dar se pot reduce, se poate amplifica spontaneitatea si se poate gusta intamplarea.
Nimic nu e mai relaxant pentru mine decat o hotarare luata la secunda, in ciuda a un milion de motive contra ei, de a iesi undeva, de a face o nebuinie, de a placa sau nu pleca din casa, de a dormi o zi intreaga sau a face o noapte alba.
Cand ai totul planificat cu strictete parca si viata ta are un curs previzibil. Nu stiu cum te simti tu dar eu nu vreau sa stiu cand ma insor, cand fac
primul copil, cand renunt la scoala sau cand incep alta, cand ma divortez sau ma reimpac cu prima sotie si nici cand mor nu vreau sa stiu.
Ar fi banala viata mea daca as sti astea toate. Ar fi ca vizionarea unul film deja vazut de zece ori (sunt si filme ce pot fi revazute cu placere dar nu multe) sau povestit in amanunt de catre cineva. Daca stii cartile celui cu care joci nu mai are farmec jocul si nici scrisoarea al carui continut il stii nu iti mai da vreo emotie.
Deci planificam, planificam intr-una pana la anumite varste si mereu se schimba planurile in functie de fatorii variati. Cand nu ne ias planurile dam vina pe destin dar cand ne ies ne laudam pe noi insine pentru intelepciune sau inteligenta. De pe la saizeci de ani planurile incep sa fie mai reduse iar termenele mai mici. Nu se mai fac planuri pe treizeci de ani. Incep sa reapara in viata noastra planurile pe termen scurt planificarea de la un an la altul sau de la luna la luna. Mergand mai departe renuntam la toate planurile nerealizate pe care le-am transformat in vise si ne bucuram de fiecar edimineata in care ne trezim. Aud multi batrani spunand: nu ma mai ia moarta aia odata?
Sau: daca mai apuc Pastele e bine, ori: cine stie daca maine ma mai scol?
Toate vorbele astea ar trebui sa ne treaca prin gand tuturor. Ele trec foarte des varstnicilor pentru ca la ei probabilitatea sa se intample e mai mare insa niciun calcul matematic nu ne asigura ca nu vom fi noi una dintre putinele victime ale destinului.
Oamenii pe parul de moarte sau de varsta inaintata nu mai au planuri. Sau planurile lor au termene asa de scurte incat se intampla aproape in acelasi timp cu clipa prezenta. De ce e nevoie sa ajungem acolo pentru a trai clipa?
Bine ar fi sa vedem altfel trecerea timpului inca din tinerete.
Stia el Horatiu ce zice in oda Ad Leuconoen cand se referea la "trairea clipei"
